Există o țară în care Cultura continuă să fie proscrisă… Aceasta se numește România și are niște conducători pe care Cultura română nu i-a inspirat niciodată. Soarta Culturii românești – această flacără care ne luminează calea, arzând în palma lui Dumnezeu – continuă să fie tristă.
În absența ei, a Culturii, țara se manelizează cu acordul forurilor „competente”, Eminescu rămâne, de-a pururi, „scheletul din debara”, ministrul Educației pune virgulă între subiect și predicat, șeful Senatului nu știe să utilizeze acuzativul în discursurile sale sterpe, iar Președintele nu poate, în ruptul capului, să pună în acord, același etern subiect cu predicatul.
Românii vor Sănătate, vor Locuri de muncă, vor Fericire (așa cum e ea definită în Sociologie), vor o Viață bună, trăită în Adevăr… Corolar al tuturor acestor dorințe, românii vor Cultură… Dacă la primele cinci dorințe, așa cum se vede cu ochiul liber, cărările sunt blocate, când este vorba de Cultură, în anumite cazuri, slavă Domnului – fericite!, ei găsesc soluții înlăuntrul demnității lor, dând astfel măsura patriotismului lor (desuet cuvânt pentru unii – nu-i așa?) și felului în care ei au fost educați, atât în cei șapte ani de acasă, cât și, ulterior, luându-și traista-n băț și pornind, cu un zeu pe umărul drept, la Școală. Ca să ia… Lumină!
Dragi prieteni… așa mi-i imaginez eu pe cei doi profesori, Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu, ca pe niște luminători de cale care, de 10 ani încoace, se străduiesc, până la sublimare, să organizeze Festivalul de Umor „Romeo și Julieta la Mizil”, manifestare care a reunit, în chip magistral, în cei zece ani, de la prima ediție, multe dintre capetele luminate și înarmate aristotelic ale Neamului românesc.
Cultura românească, precum „o fântână săritoare într-un deșert” (Emil Cioran), a activat îndeajuns „nebunia spirituală” a celor doi dascăli români, care – iată – prin deja celebrul festival de umor, ne consolează de puținul omenescului persistent în lumea asta politică mizerabilă în care ne ducem veacul…
Prin cultură putem să ne câștigăm libertatea
De-a lungul anilor, această prestigioasă manifestare culturală a fost girată de prezența unor mari personalități ale vieții științifice și culturale românești precum: Solomon Marcus, Ștefan Cazimir, Corneliu Leu, Alexandru Popescu Zorica, Nicolae Dabija (Țara mea de dincolo de Prut, / Mi s-a dat poruncă să te uit. / … Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu, / Uite-mă pe mine Dumnezeu), Alexandru Mironov, George Stanca, Efim Tarlapan și multe alte nume reprezentative din România-Mamă, dar și din Moldova-Soră, țara noastră de peste Prut…
De remarcat la toate edițiile, prezența celor mai mari epigramiști români, avându-l în frunte pe George Corbu: Nae Bunduri, Ion Diviza, Elis Râpeanu, Laurențiu Ghiță, Vasile Larco, Corneliu Zeană, Dan Norea, Constantin Moldovan, Ion Petru Gârda, Florin Abel, Ion Toderașcu, Florin Rotaru, Mihai Haivas, Sorin Cotlarciuc, Dan Culicovschi, Cătălina Orșivschi etc.
Secțiunea Poezie n-a dus, de asemenea, lipsă de reprezentanți ai culturii românești și amintim aici pe Dan C. Mihăilescu, Daniel Cristea Enache, Odilia Roșianu și alții care au girat lansarea spre «poezia mare» a zeci de concurenți participanți, de-a lungul anilor, la acest festival.
Anul acesta, la ediția a X-a, Festivalul «Romeo și Julieta la Mizil» a beneficiat de prezența emblematică a lui Mircea Ionescu Quintus, politician și epigramist, liberal din tată-n fiu, român integral, «Cavaler al epigramei românești» și «Patriarh al spiritului românesc», după cum l-au catalogat cronicarii noștri contemporani.
Spirit spontan, condeier de mare rafinament, român de înaltă ținută morală și patriotică, Mircea Ionescu Quintus, care va împlini, în curând, venerabila vârstă de 100 de ani, a încântat auditoriul cu vorbele sale de duh, cu istorisirile sale din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial (domnia-sa fiind ofițer în armata comandată de Ion Antonescu), cu epigramele sale, cu prestigiul și farmecul său inegalabile.
Organizatorii festivalului i-au închinat seniorului, cu acest prilej, un volum de epigrame, apărut la Editura Opera Magna (Iași, 2017), coordonat de profesorii Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu.
S-a recitat poezie de calitate, s-au spus cele mai inspirate epigrame, a cântat celebra cântăreață de operă Daniela Vlădescu, iar câștigătorii la Poezie și Epigramă au demonstrat, încă o dată, că Dumnezeu nu s-a născut în Exil (așa cum ne spunea marele nostru compatriot, câștigător al Premiului Goncourt, Vintilă Horia) ci s-a născut la Mizil, acolo unde cei doi profesori ne demonstrează că, prin cultură, putem să ne câștigăm libertatea. Felicitări!
La manifestarea de la Mizil, conjudețeanul nostru, ziaristul Dumitru Sârghie, a participat în calitate de membru al juriului, al Secțiunea Poezie. Redăm, în continuare, discursul susținut cu această ocazie.
DESPRE POET ȘI POEZIE…
Poetul adevărat nu-i „inteligent”.
El e, pur și simplu, creator. Scrie poezie, fără să știe că e poet, așa cum cântă pasărea în zbor, neavând conștiința trilului său.
Poezia există sau nu… Nu poți face antrenament sau exerciții fizice pentru a scrie poezie. Poetul e, prin definiție, nativ și naiv.
Există măreție în poezie doar atunci când poetul suportă, cu adevărat, zbaterea lăuntrică a scrierilor sale. Sângele poemelor sale, care se împrăștie pe toți pereții…
Credeți că poetul adevărat ar suporta chinul poeziei, dacă Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu talent? Dacă poezia n-ar fi, aprioric, o sentință fără apel?
Poetul adevărat lucrează cu transcendentul, fără să știe acest lucru, căci dacă ar ști, din poet ar deveni cămătar sau negustor de hot-dogs și shaorma…
Am citit cele peste 1000 de titluri din acest concurs și am găsit lucruri sublime, dar am depistat, pe ici pe colo, și aroganța celor care scriu, dorind, cu orice chip, să ne arate că sunt mari poeți, uitând – practic – de poezia în sine.
I-am depunctat pe aceștia și i-am apreciat pe cei care și-au văzut de poezie și mai puțin de a arăta cititorului că au vaste cunoștințe de filosofie, geografie, istorie, psihologie ș.a.m.d.
Mă opresc aici, permițându-mi, cu oarecare umilință, să le spun competitorilor să zăbovească mai mult asupra limbii române! Poezia asta ultramodernă, cu versuri, uneori, atât de albe, aproape invizibile, pe foi imaculate, nu te scutește de tragedia și păcatul de a nu fi învățat, la timp, gramatica limbii române. Și, încă o recomandare, pentru cei care simt că nu pot trăi fără să scrie versuri și care se află la începutul carierei lor poetice: citiți cât mai multă poezie adevărată și scrieți cât mai puțin! S-ar putea să aveți succes!
LINIA ÎNTÂI
