Mult, prea mult timp, eu am tăcut, iubito,
în fața detractorilor mei…
De astăzi, însă, voi înceta să mai fiu
expertul de serviciu în disperare,
de astăzi, voi ieși, hohotind, pe cărare,
la luptă, împotriva celor care se cred
încă zei!
Mă uit insistent în ochii mei și nu roșesc,
revăd o grămadă de sentimente,
care se rearanjează conform legilor fizicii…
Mă las cuprins de mirajul muzicii,
ascultând cântecul acela înalt, frumos și trist!
Doamne, uitasem, de mult și etern,
să exist…
Puteam să fiu oricine,puteam orice să fac,
puteam să cânt chiar imnuri virtuților comune,
puteam ca să mă bucur de forme fără fond,
de tușul unor buze ca florile de mac,
dar, Doamne, nu mai pot ca să le fac pe plac
acestor paraziți, care se cred cerești,
nevertebrați în veci și viermi
post-omenești!
– S-ar putea să nu mă mai culc niciodată,
s-ar putea să rămân întotdeauna treaz…
Atunci, tu mi-ai șoptit, cu lacrimi pe obraz:
– Vrei să facem dragoste,
înainte de trezia ta paroxistică?
– Da, ți-am răspuns, cu figura mea
oarecum artistică,
te prefer zi și noapte, candidă și întreagă,
dar, hai să ne grăbim, iubito,
că-s navele rusești, acum,
în Marea Neagră…
Și-n clipa de ninsoare, rememorarăm Yalta,
iar tu mi-ai spus serafic,privind distrată luna:
– Să fii cucerit, prin forță, este una,
dar, să nu opui nicio rezistență…
‘I-alta!
Dumitru Sârghie
superb!