Motto: „Ascensiunea morală dă strălucire omului și societății în care trăiește”. (Alexis Carrel)
Mergi uneori pe stradă și ai nefericita ocazie să fii în spatele unui grup de tineri –fete și băieți –, cu siguranță elevi de liceu care vorbesc tare, înjură, folosesc „cuvinte de maidan”, fără nici o teamă, fără rușine că sunt auziți de copii, de oameni în vârstă. Ba, mai mult, dacă nu ești atent, te și „dărâmă” și ferească Dumnezeu să le faci observație.
Și, pe bună dreptate, îți pui întrebarea: Cine se mai ocupă de educația morală și etică a copiilor, a școlarilor, a tinerilor în general? Personal, consider că nimeni. Nici familia, că nu are timp și nu se pricepe, nici școala, că nu are timp și „spațiu”, fiind aglomerată cu programele școlare. Atunci ce-i de făcut? Cred că școala trebuie să se trezească și să ia măsurile care se impun, iar comunitatea, societatea, în general, să-i asigure condițiile necesare.
În istoria existenței sale, omul a trăit în grupuri și colective formate pe baza legăturilor de sânge sau în procesul muncii după reguli stabilite de conviețuire. Încadrarea noastră în familie, în colectivele școlare sau în grupurile ocazional constituite, implică respectarea de către fiecare individ a unor reguli, a unor norme scrise sau nescrise, fără de care traiul în colectivități umane ar fi practic imposibil.
Tocmai de aceea, consider că Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este – sau ar trebui să fie – mediul prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanții de moralitate, este prima școală care pregătește pe copil pentru viața socială, deprinzându-l să-și împlinească datoria și să-și disciplineze voința dându-i simțul ierarhiei și ordinii. Dar cum familia nu este pregătită să realizeze obiectivele de mai sus, obligația îi revine școlii, să găsească timp și loc pentru a o pregăti. Însă, cum organele competente – Ministerul, Inspectoratele Școlare, Conducerile de școli și licee – nu sunt interesate de acest lucru, nici școala nu are posibilitatea și se lasă învinsă.
În împrejurări de viață diferite ca: vizionarea de spectacole, călătoria în mijloacele comune de transport, în simpla plimbare pe stradă, în locurile publice, trebuie să ne încadrăm acțiunile de așa natură încât să le armonizăm cu ansamblul activităților și acțiunilor celorlalți oameni. În comportarea față de noi și față de alții, trebuie să ne călăuzim după morala determinată corespunzător etapei sociale în care trăim.
Frans de Waal spunea că „moralitatea nu neagă interesul personal, însă îl retează din avânt pentru a promova o societate bazată pe cooperare”. Cetățeanul zilelor noastre acționează în fiecare moment în conformitate cu etica actuală și în funcție de personalitatea, concepțiile și convingerile sale morale, obținute din familie sau școală. Vom stârni admirația și respectul celor din jur, cu atât mai mult cu cât conduita noastră morală va corespunde în mai mare măsură principiilor și normelor morale, generale.
Normele de comportare civilizată trebuie să reprezinte forma de manifestare firească, obligatorie, elementară pentru omul cu convingeri etice superioare. Un astfel de om trebuie să fie animat de dragoste, de respect, de încredere față de semeni, să nu fie egoist, să aibă spirit de întrajutorare. Atitudinea necivilizată, nepoliticoasă, lipsită de respect ce poate ușor evolua în grosolănie, trebuie să fie condamnată de comunitate, de societate. Părerea că nu a te conforma unor norme și reguli impuse de societate ar însemna un act de „curaj”, „independență” sau „îndrăzneală” este cu totul eronată și pornește din lipsa unei reale aprecieri a relațiilor dintre oameni. „Îndrăzneala”, „independența” lor nu înseamnă de fapt decât lașitate, neputința de a se conforma unor reguli și norme sociale ușor de respectat.
Practicarea regulilor de bună cuviință este o chestiune de instrucție, de exersare a voinței, a tăriei de caracter și ea impune fiecăruia o disciplină, o luptă cu propriile slăbiciuni, o nevoie de ordine și eșalonare a gândurilor și faptelor. Iată, deci, că aceste reguli sunt rolul unor calități umane complexe care asigură încadrarea armonioasă a individului în societate. Dar, câți diriginți mai alocă la gimnaziu sau liceu, câte o oră, pentru a dezbate cu elevii, spre exemplu, „reguli de comportare în relațiile cu oamenii”? Foarte puțini sau nici unul, pentru că rezultatul se vede pe stradă, în comunitate. Ce urât îi sta unui deputat în Parlamentul României, cu mâinile în buzunare până la coate, într-un grup în care erau și doamne!? Probabil că nu a trecut de loc pe la școală sau a făcut-o târziu, la fără frecvență.
Buna-cuviință autentică este prin excelență estetică, dă omului care o practică o anumită eleganță a gestului, a faptelor și a vorbirii sale. Dar această eleganță trebuie să fie practicată cu simplitate și firesc.
Prin tot ceea ce fac familia, școala, societatea, în general (sau ar trebui să facă fiecare), trebuie să tindem spre cea mai înaltă treaptă a evoluției umane, când ceea ce va fi considerat ilegal va fi și imoral, iar ceea ce va fi apreciat ca legal va fi și moral. Așadar, vom avea o societate cu adevărat etică, atunci când „moralitatea va fi în raport de identitate cu legalitatea”. „Ceea ce nu oprește legea, oprește buna-cuviință”. (Seneca)
Numai atunci vom putea spune, cu adevărat, că: Morala este sistemul regulilor de bună conviețuire a oamenilor, în relațiile individuale sau în raport cu societatea și că morala are ca scop principal realizarea binelui colectiv și, implicit, a celui individual. Termenul cel mai apropiat de morală este cel de etică.
Prof. Dumitru Nica, Slatina
