Motto: „Educația poporului e cea dintâi treabă a patrioților, școalele și institutele de Educație, făcute de oricine, nefiind un dar, ci o datorie a fiecăruia, care are puterea și vrea să se arate vrednic de numele de om!” Gh. Barițiu
În perioada 1960-1970, în județul Olt, au fost puse în funcțiune 10 noi capacități și obiective industriale, care s-au înscris în opera de prosperitate economică și socială a țării. Este vorba, în special, de „Platforma metalurgiei neferoase, din orașul Slatina”.
Județul Olt se integra, pe atunci, tot mai mult în circuitul economic al țării, „fiind unicul producător de aluminiu…”.
Dacă în anul 1965 cea mai importantă ramură a județului, implicit a orașului Slatina, era cea alimentară, în anul 1970, ramura principală devine metalurgia neferoasă, iar construcția de mașini crește substanțial.
Orașul Slatina devenise, după 1965, „cetate a aluminiului”. În 1965, începe să producă Întreprinderea de Aluminiu, pentru ca, în 1969, să se constituie, la Slatina, Centrala Industrială a Aluminiului. În 1970, ia ființă Întreprinderea de Produse Carbonoase. Astfel că, în 1973, Slatina a polarizat în jurul ei toată industria țării de metale neferoase și rare, așa încât Centrala de la Slatina a devenit una dintre cele mai mari centrale din țară.
În toate aceste unități industriale (șapte de subordonare republicană, două de subordonare locală și trei cooperatiste), lucrau, în anul 1972, aproape 10.000 de salariați, mai mult de jumătate (56,9%) din producția globală a județului. Așa că, a apărut necesitatea ca „pentru unitățile ce se vor pune în funcțiune în anii viitori, va trebui să fie recrutați și pregătiți un număr de 18.000 de muncitori, care vor avea nevoie de o bună pregătire de specialitate și instruire practică”.
Astfel, s-au creat școli profesionale, licee de specialitate, printre care amintesc cu prioritate, Liceul Metalurgic. Se impunea, însă, cu necesitate, și o formă de învățământ superior, care „să pregătească specialiști, conducători ai procesului de producție din Centrala Industrială a Metalelor Neferoase și Rare”. Așa că, la 1 octombrie 1972, a luat ființă la Slatina „primul nucleu de învățământ superior” al județului Olt, Institutul de Subingineri, secție serală, cu profil „Metalurgie neferoasă”. Acesta era afiliat Institutului Politehnic București.
Institutul de Subingineri avea drept scop să realizeze „o strânsă legătură a cunoștințelor teoretice cu practica de producție” și a funcționat în cadrul Platformei Industriale Slatina, în clădirea Liceului Metalurgic.
Cum s-au petrecut lucrurile? Prin februarie 1972, inspectorul școlar general de atunci, prof. Florian Petrescu, într-o discuție cu subsemnatul (eu eram, începând cu august 1970, director adjunct al Liceului Radu Greceanu), a avansat ideea înființării unui institut de învățământ superior pe platforma industrială a orașului Slatina. Împreună, am discutat cu compartimentul Personal-Învățământ al Întreprinderii de Aluminiu care, cu sprijinul directorului general de atunci (un om de-al Slatinei, întreprinzător și dornic să facă pentru acest oraș orice, pentru ca oamenii să o ducă bine), am stabilit să facem propunerea către Institutul Politehnic București, Facultatea de Metalurgie.
Acesta a fost motivul unei discuții pe care am avut-o cu d-na prof. univ. dr. Suzana Gâdea, rectorul, la acea vreme, al Institutului Politehnic București, și cu d-l prof. univ. dr. Gh. Oprea, decanul Facultății de Metalurgie (mai târziu, devenit rector al Universității din Galați) care, în luna mai a anului 1972, au vizitat Uzina de Aluminiu. Atunci, am stabilit amănunte privind pregătirea candidaților pentru examenul de admitere. O lună și jumătate, am făcut pregătire, gratis, cu cei aproape 150 de candidați, la Școala Generală Nr. 5 Slatina, fiind așezată mai în centru. Examenul de admitere s-a susținut la București, cele 75 de locuri fiind ocupate, cu medii foarte bune.
Așa se face că, începând cu 1 octombrie 1972, funcționează, la Slatina, primul „nucleu de învățământ superior”, în clădirea Liceului Metalurgic.
Până în 1985, au absolvit cursurile acestui institut între 60-75 de angajați pe an, din unitățile economice de pe platforma industrială a Municipiului Slatina. Pentru susținerea cursurilor veneau cadre universitare de la Institutul Politehnic București, iar pentru seminarii au fost selectate cadre din învățământul liceal din Slatina. Coordonarea activității acestui institut mi-a fost atribuită, primul an fiind asistent universitar asociat iar, începând cu 1973, lector universitar asociat pentru matematică.
Au mai fost selectate alte cadre didactice, cum ar fi Gheorghe Zamfira, Alexandru Predeanu, Geo Stănescu și alții.
Examenele de admitere se susțineau la București, ca și examenul de stat (de absolvire), cursurile desfășurându-se după ora 17.00. În 1984, a susținut examenul de stat, ultima promoție, astfel, această unitate de învățământ superior s-a desființat. Iată ce scrie ziarul Oltul, în decembrie 1973, în articolul „Gânduri și emoții în preajma sesiunii de examene”: „Institutul de Subingineri din Slatina, afiliat Institutului Politehnic din București, pășește în al doilea an de existență; se poate vorbi, așadar, de o experiență acumulată în ce privește închegarea, atât a colectivului profesoral, cât și a celui de studenți; cursurile au demarat, în toamnă, la timp, și în condiții materiale mai bune, datorită sprijinului acordat de forurile locale, de Centrală, cât și de Institutul Politehnic București. O nouă sesiune de examene – pentru cei din anul I prima din viața de student, pentru cei din anul al doilea a treia – își anunță rigorile, exigențele”.
Sunt expuse în acest articol gândurile, preocupările, emoțiile care îi stăpâneau pe câțiva studenți din anul I: Mircea Ciubotaru, Nelu Burciu, Gheorghe Negrilă sau din anul al doilea: Constantin Boboc și Ristea Lupu (el a fost și șeful primei promoții).
Merită prezentate câteva cuvinte spuse de Ristea Lupu: „…toate conducerile întreprinderilor din Centrală se interesează de acești băieți, care își îndeplinesc conștiincios sarcinile de serviciu la locul de muncă, dimineața și învață sârguincios după-amiază. Majoritatea dintre noi se bucură de stimă și respect, de crearea unor condiții propice studiului, de un sprijin substanțial din partea colegilor de serviciu.”
Evidențiem spusele prof. univ. dr. Oprea, cu ocazia absolvirii promoției 1979: „Împlinire majoră a eforturilor fiilor acestor locuri, un asemenea focar de învățământ, cultură și civilizație este o realizare de care trebuie să se simtă mândru orice oltean și cu deosebire fiecare fiu al Slatinei.”
După ce Institutul de Subingineri, curs seral Metalurgie Neferoasă Slatina și-a închis porțile, majoritatea absolvenților au avut posibilitatea, creată de Institutul Politehnic București, să susțină diferențe și să-și continue studiile, pentru a deveni ingineri. Au reușit foarte mulți. Chiar dacă a dispărut acest institut, eu nu am renunțat la ideea înființării unei universități în Municipiul Slatina. Pentru că, în 1978, am trecut inspector școlar, specialitate matematică, timp de 12 ani, am cunoscut cadre universitare de la Universitățile Craiova și București, încercând să speculez oportunitatea înființării unei universități slătinene.
Nu am reușit și a venit 1989 – decembrie, când credeam că pot realiza acest vis. În 1990, pe 5-6 ianuarie, am avut o discuție pe această temă cu „conducerea provizorie a Prefecturii”. În această perioadă, peste tot (mai ales în centre de județ), au apărut Universități. Nici nu au vrut să audă, nu am găsit înțelegerea necesară, nici ambiția olteanului de a relua acest început de tradiție la nici un membru al conducerii „de moment” a județului, deși am încercat peste tot.
Unii dintre acești „conducători”, peste 8-9 ani, au ajuns să fie profesori universitari doctori la o unitate de învățământ superior din Slatina, înființată de trei oameni, împătimiți ai învățământului universitar: ing. Alexandru Ilie, ing. Dumitru Guianu și subsemnatul.
Dar, despre această nouă etapă în istoria învățământului superior în Slatina – într-un număr viitor.
Prof. Dumitru Nica
