Despre actorul și regizorul slătinean Nicu Popa am mai scris în Linia Întâi și au mai scris și alții pe unde au putut. Nicu Popa este artistul slătinean care a supraviețuit mentalității egalitariste, din timpul Epocii de Aur, refuzând cu demnitate barbaria servituții consimțite, față de cenzorii vremurilor…
Nicu Popa, alături de trupele de teatru pe care le-a înființat și înnobilat, ne-a arătat și ne arată încă (profesor fiind al Școlii Populare de Arte și Meserii din Slatina) că, prin artă, animalul din om poate fi îmblânzit, că soarele răsare și pentru eroi, și pentru ticăloși, că iubirea este «arma lui Dumnezeu» – și că, prin teatru, se poate restitui demnitatea umană.
Dar să-i dăm cuvântul lui Nicu Popa!
DREPTUNGHIUL MAGIC
«Sunt profesor la Secția arte vizuale, Specialitatea Actorie, în cadrul Școlii Populare de Arte și Meserii Slatina. Asta presupune ca elevii mei să parcurgă doi ani de studiu. Este un fel de inițiere în arta actorului. În speță, încerc marea cu degetul, nu știu în ce măsură reușesc, dar, fără falsă modestie, spun că, din 2003 până în 2016, în cei 13 ani de când am această catedră, cei 18 studenți, unii actualmente studenți, alții absolvenți deja de UNATC sau de studii la facultățile particulare, în specialitate actorie, sunt un rezultat al muncii pe care am depus-o. Lăsând la o parte premiile copiilor de la clasa de actorie a Școlii Populare de Arte și Meserii, pe la diversele festivaluri din țară, cum ar fi: Mangalia Art, Ludicus Mioveni – Argeș, Festivalul Sinfest Caracal, chiar și Regiofest Slatina. Sunt doar câteva dintre festivalurile la care am participat și în care, spre bucuria mea și a conducerii școlii, nu a existat niciun festival la care copiii care au reprezentat Școala Populară de Arte și Meserii din Slatina să nu se întoarcă cu un premiu. Cel mai jos premiu a fost premiul III. Cel mai de sus, sigur că a fost premiul I.
Sigur că am satisfacția împlinirii acestor cursuri, prin rezultatele copiilor, pentru că, din 18 copii pe care i-am pregătit pentru admiterea în cadrul universităților de specialitate din țară, indiferent că s-a numit Timișoara, Iași, București, doar doi nu mi-au reușit. 16 dintre ei sunt acum absolvenți, cu patalama la mână. Ultima este pe anul II, o fetiță foarte ambițioasă. Dacă o vedeți nici nu vă vine să credeți că, într-o fiindcă atât de plăpândă, de micuță, de fragilă, există atâta energie, dorință și putere de a învinge. Fata se numește Florina Florian. Pe lângă faptul că a luat din prima la Universitatea Hyperion, și-a aranjat și un job. A terminat Colegiul de Muzică, colegiul pedagogic, este și educatoare, după care, după-amiezile și le dedică studiului.
Menirea mea este aceea de a-i „îmbolnăvi”, oarecum, pe copii de cuvânt, de dreptunghiul acela magic (scena – n.r.!), de tot ceea ce se întâmplă frumos, după spectacol, când publicul își răsplătește, într-un fel, să le zicem, idolii, deși noi vorbim la o scară mult mai mică. Spuneam că încercăm să-i deprindem cu tot ce înseamnă ABC-ul în arta actorului. Adică, sunt lucruri care trebuie reluate, trebuie cultivate, pentru că actorul este un fel de sportiv. Actorul nu poate să spună, de azi pe mâine, gata, am terminat trei ani de studiu și, de aici încolo sunt împlinit. Dacă Dumnezeu îl hărăzește cu o viață lungă, poate să o ducă, așa cum a dus-o și maestrul Radu Beligan, până la 97 de ani în scenă și nu doar în fenomen.
Deprinderi de respirații, exerciții de dicție, de vorbire. Sunt doar câteva elemente, pentru că timpii noștri sunt foarte reduși. Ocupațiile domniilor lor sunt cu totul altele, în principal. Ceea ce fac ei este în secundar. Dar se consideră ca și temelia aceea de pus la baza unei viitoare construcții trainice, adică a zilelor ce vor veni, a zilelor de mâine, în care să se regăsească ca oameni ai împlinirii visului lor.»
DUMNEZEU MI-A DIRIGUIT CĂRĂRILE NUMAI SPRE SUFLETE FRUMOASE
«Sunt ca un antrenor, s-ar putea zice și așa. Partea frumoasă a lucrurilor, din punctul meu de vedere este că nu eu am făcut alegerea. M-am înconjurat, încă de la început la clasă, și în viața de zi cu zi, numai de oameni frumoși, oameni care s-au pliat pe felul meu de a fi sau, reciproc, ne-am pliat unul pe felul altuia. Fapt ce a dus și la rezultate, la înființarea unor trupe de teatru cu care am obținut niște rezultate absolut remarcabile. Din acest punct de vedere, am fost un răsfățat al sorții, pentru că Dumnezeu mi-a diriguit cărările numai spre suflete frumoase, curate, suflete cărora le datorez tot ceea ce sunt eu astăzi.
Trupe de teatru sunt, la ora actuală, patru. Trupa cu care am început, în 2010, este trupa Proart Slatina 2010, trupă din care, ulterior, s-au mai dezvoltat și alte două trupe ale colegilor Remus Iordache și Nicolae Dincă. După care, mi-am dat seama că acest segment este, deja, acoperit pentru maturi, având în vedere și trupele colegilor mei.
Nevrând să ne călcăm pe bătături, am spus să schimb puțin direcția și m-am orientat către copii, deși proiectul cu copiii îl aveam în minte de mulți ani, deși totdeauna mi-a fost frică să încep.
Mi-a fost frică pentru că, în ceea ce privește copiii, lucrurile sunt schimbate radical. În sensul că, dacă cu maturii ne mai certăm, există și împăcări, în momentul în care unui copil i-ai înșelat așteptările, ești iremediabil pierdut în sufletul lui. Chiar dacă rămâne alături de tine, nu mai rămâne din dorința de a merge mai departe din inimă, rămâne pentru că-i impune părintele.
Eu am participat acum cu trupa de teatru EuroStar la Festivalul de la Mioveni, în premieră, într-un concurs național, unde au fost nu mai puțin de 11 trupe de teatru de copii. Festivalul se adresează copiilor. Au fost 41 de interpreți individuali. În aceste condiții, am reușit să luăm locul I la trupe, am luat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină în rol secundar. Aici a fost o eroare, pentru că fata era în rol principal, nu secundar, dar au trebuit să ia și gazdele câte ceva. Acest lucru l-a spus chiar președintele juriului, Adriana Trandafir: „Am dat și la alții, ca să nu zică…” Cel puțin a spus-o în deschidere și asta m-a împăcat, oarecum.
A luat un premiu III la monolog, fata care era reprezentanta Școlii Populare de Arte și Meserii, Mihaela Andreea State. Pe lângă trupa Chids Star, pe care am înființat-o în ianuarie 2015, iată că avem doar un an și ceva de când ființăm. Deja avem două premiere, Carte de povești cu poze, după povestea lui Ion Creangă – Capra cu trei iezi și Critica de jos a Ninei Casian, un melanj de așa natură încât să dea rotund. Mai avem al doilea spectacol al bunului nostru prieten Mihai Hafia Traista, Scrisoare din Africa. Deci, în decurs de un an și jumătate, avem, deja, două premiere, cu trupa mică.
Trupa mică, îi zic eu așa, deși acum, încet, încet, devine o trupă mai mare, pentru că ei sunt împărțiți pe categorii de vârstă. La trupa Chids Star sunt copii de la 8 la 14 ani, iar celelalte două trupe, una înființată la începutul acestui an, se numește Euro Star, cu copii cu vârste cuprinse de la 3 la 7 ani. Cu ei am făcut un prim spectacol – Iedul cu trei capre, pe care l-am și jucat de două oră, o dată în premiera spectacolului Scrisoare din Africa a Trupei Chids Star. Începând din luna octombrie a acestui an, am fost rugat de o colegă de la Caracal, să lucrez cu niște copii de acolo. Nu avem decât o lună de zile de când lucrăm. Segmentul de vârstă între 7 și 14 ani. Încerc să mă risipesc frumos în tot ceea ce înseamnă sufletul de copil. Este o muncă care te consumă, dar care te înnobilează, pentru că îți retrăiești fiecare clipă a copilăriei tale. Dacă nu ai reușit să ucizi copilul din tine, încă mai poți să te mai întorci la vatră.»
AM GĂSIT ÎNȚELEGERE LA D-L DIRECTOR VIOREL PINTEA
«Spuneam că m-am bucurat de oameni frumoși, oameni buni, oameni care m-au înțeles, care m-au ajutat. Legat de ceea ce înseamnă școală, eu nu-mi petrec timpul aici decât atât cât vin și-mi țin orele. Sigur, am relații cu majoritatea colegilor mei, s-au statuat niște relații vechi, sunt deja aproape 14 ani de când ne cunoaștem, de când ne completăm unii pe alții. Pentru că, atât eu, cât și colegii mei, am avut nevoie unii de alții și ne-am ajutat.
Am zis că, în afară de familia mea, cea de-a doua familie a fost cea de la Centrul Cultural de la serviciu. A doua familie s-a constituit aceasta, pentru că, ori de câte ori am avut o problemă, Adi Fieraru îmi este unul dintre cei mai apropiați colaboratori. El mi-a semnat toate coloanele sonore, de la toate spectacolele mele, inclusiv de la cei mici, inclusiv de la cei mari. Probabil că nici nu am știut ce să cer eu ca dumnealor să nu-mi întindă o mână de ajutor. Așa s-a făcut și faptul că participările noastre s-au datorat și disponibilităților, pe care le-a avut școala și pe care ni le-a facilitat. Transportul a fost asigurat. De exemplu, la Mangalia am fost și ni s-a spus că doar cazarea ne este asigurată, transportul și masa ni le asigurăm noi sau instituția care ne trimite. Am găsit înțelegere la d-l director Viorel Pintea și ne-a înlesnit transportul. Am mai găsit niște oameni de suflet, care au contribuit pentru mâncare.
În momentul în care muncești, în momentul în care nu vrei să înșeli, în momentul în care te-ai auto-investit cu încrederea celor de care te-ai înconjurat, oamenii te percep ca atare. De aici vine și ajutorul, și puterea de a merge mai departe. Dacă ai simți, de fiecare dată, numai reculuri în viață și în ce ți-ai propus să faci, sigur că lucrurile s-ar estompa spre auto-eliminare.
Meseria de actor este precum cea a unui chirurg pus să salveze vieți!»
Dumitru SÂRGHIE
