Coboară toamna, prevestind extazul,
Plesnind de desfătare și descânt,
Coboară toamna, preschimbând macazul
Religiei iubirii pe pământ…
Coboară toamna-n muzică și fum,
Doamne, aș vrea la tine să mă sui,
Melancolia umbrei cu parfum
Mi-azvârle cheia, ca să te descui…
Și te descui, iubito, ca pe-un lacăt,
Și-n tine, pe vecie, eu mă mut,
Că-n toamna asta vreau ca să-mi recapăt,
Mult prea râvnitul gust de absolut.
Și-apoi, să dăm, îndată, un impuls
Sonor înmuguririlor de toamnă,
Atâta timp cât inima mi-ai smuls
Mortal, din piept, prea răzvrătită Doamnă.
Și cade toamna-n foșnet pe alee,
Reintru-n plânsul tău sublim, deși
Ți-aș reproșa nestingherit, Femeie,
Dacă aceste clipe s-or sfârși…
Coboară toamna iar, cu elocință,
Culori fluide-n aer scânteiază,
Iubirea e un plus de suferință,
Când sălcii despletite lăcrimează…
Dumitru Sârghie