Când unui somnambul,
care pășește lejer pe marginea prăpastiei,
îi atragi atenția,
acesta se prăbușește în gol…
Când unei femei, îndrăgostite de tine,
îi pui întrebări despre soțul ei,
riști, instantaneu, să te alegi
cu disprețul ei suveran
și cu praful de pe tobă,
pierzându-i, din ochi,
și soarele, și luna,
pentru totdeauna.
Când îl întrebi pe un savant
dacă, în ziua respectivă, a mâncat ceva,
să nu te miri, dacă acesta își consultă,
în acest sens, servitorul –
un pezevenghi care, întotdeauna,
îi va răspunde afirmativ stăpânului,
atâta timp cât el, ca un hoț,
îi mănâncă acestuia mâncarea,
în nebunia lui, savantul nebun
fiind prea absorbit de opera vieții sale,
neapărat colosale!
Când aprinzi o lumânare,
la mormântul tatălui tău,
la a cărui înmormântare
n-ai putut fi prezent,
să nu uiți că infinitul din tine
a fost de față acolo,
la căpătâiul părintelui tău,
și că tu ai aruncat, peste coșciugul lui –
din pământ, din ceață și brumă –
ultimul bulgăre de humă…
Când primești o scrisoare,
de la bătrâna ta mamă,
o scrisoare verde, în Ajun de Crăciun,
o scrisoare, cu slove tremurate,
cu urme mari de lacrimi,
printre gânduri-rânduri,
lasă totul la o parte
și du-te acasă, fiule rătăcitor,
pe o rază de soare cu dinți,
ce sticlește mieriu,
până nu-i prea târziu!
Dumitru Sârghie-Mitif
